Poate iarna îmi va îngheţa dorul

Băiatului a cărui îmbrăţişare încă o mai simt în mine.

Ningea...atât de abundent încât îi amintea de copilărie, doar că libertatea din suflet era acum înlocuită de ceva apăsător. Nu se gândea la nimic. S-a îmbrăcat mecanic. Era 2 noaptea. Încerca să-şi stăpânească tremuratul. A refuzat să spună unde se duce. Nu plângea. A coborât încet scările, ca şi cum nu se grăbea nicăieri. A deschis uşa şi deşi îi venea să alerge şi-a ghidat paşii natural. Deşi poate subconştientul ei ştia ce va urma, nu se gândea la asta. A ajuns în faţa lui, l-a privit câteva secunde ezitant fără să spună nimic, apoi s-a afundat în braţele lui. A strâns-o atât de tare, încât avea impresia că o să se sufoce, dar acolo simţea că e cel mai sigur loc de pe pământ pentru ea. Zeci de minute nu a fost decât să-i respire parfumul, ghemuită în sufletul lui. Nu şi-au spus nimic. Parcă din când în când o mai mângâia pe păr. Reflectorul din curte şi ninsoarea aia abundentă îţi dădea impresia că te uiţi la un film.

După mai mult timp, el i-a spus calm: "Trebuie să ne despărţim. Nu vreau să te fac să suferi, iar dacă o să continuăm această relaţia, acest lucru e inevitabil." Ea a ascultat fără să aibă nicio reacţie. A rămas acolo neclintită la el în braţe ca şi cum nu i-ar fi spus nimic, ca şi cum cuvintele alea mai au de străbătut mii de km până să ajungă la ea. Nu a plâns. Nu s-a răzvrătit.  Cuvintele lui răspicate, nu mai dădeau cale de întoarcere. Nu mai gândea. L-a întrebat totuşi: "Cum poţi să ştii de acum că o să mă faci să sufăr în viitor?" Explicaţiile lui nu erau prea convingătoare, dar nu mai avea putere să afle mai multe. Au mai rămas acolo...nu ştiu exact cât. La un moment dat şi-au dat drumul şi fiecare a plecat în direcţia lui. Fără să se certe. Fără să se urască. Paşii ei erau la fel ca atunci când a coborât, doar că milioane de lacrimi îi umpleau acum obrajii. Şi-a luat pijamalele groase, s-a pus în pat şi a adormit imediat. Ea nu ştie să piardă oameni şi nici nu vrea să înveţe.

Şi începând de a doua zi ea a început să ia lecţii de cum să transformi dragostea în prietenie. A reuşit? Aparent da, însă adevărul e că a devenit foarte bună la a-şi stăpâni dorinţa să-l îmbrăţişeze de fiecare dată când îl vede.

Nu ştiu dacă mi-am pierdut inspiraţia sau doar am obosit să controbăi printre amintiri şi să tot ridic în slăvi iubirea asta  ce ţi-o port şi pe care nu o meriţi. Dar ce vorbesc eu aici de meritat? Până la urmă nici nu ştiu cum mai e cu iubirea asta...cred că pur şi simplu te alegi cu ea pe cap cu slabe şanse să o alungi când vrei tu. Se ţine scai de tine şi dacă eşti puţin norocos, se ţine şi altcineva scai de ea, dacă nu, trebuie să-i accepţi toanele toată ziua. Şi cum tu te-ai cam descotorisit de iubirea asta  a noastră, acum stau şi îi duc eu de grijă toată ziua. Şi bine ar fi fost dacă aş fi educat-o eu de la început...dar nu. Atunci când eu încercam să fiu dură cu ea să nu o ia razna, tu o răsfăţai liniştit cu îmbrăţişările tale. N-ai învăţat până la vârsta asta că nu trebuie să le faci toate poftele copiilor că apoi îţi sar în cap? Cam aşa e şi cu iubirea. Ai băgat-o cu nasul în miere şi apoi ai dispărut, fără să-ţi pese că e o treabă de doi oameni să fie ţinută în frâu. Măcar de o luai cu tine sau îi făceai orice altceva..dar să o laşi aşa pe capul meu...răsfăţată şi veşnic nemulţumită că nu te mai vede dimineaţa, a fost o cruzime dragule, nu te supăra că-ţi spun.Şi ce crezi că dacă mai vii din când în când să o vezi, rezolvi ceva? De fapt îţi spun eu cum stă treaba...sare în sus când te vede, iar atunci când pleci mă zăpăceşte pe mine că de ce ai plecat, că de ce nu ştiu ce, de parcă eu aş fi vinovată. Şi iar mă chinui nu ştiu câte zile să o aduc pe drumul cel bun, să-i găsesc de lucru să mai uite de tine, până când apari iar. Ce crezi că nu ştiu că îţi dă mesaje pe ascuns când nu sunt atentă şi apoi tu mă suni ca să pară că vine iniţiativa de la tine? M-am săturat de copilărerile voastre...data viitoare o să-i împachetez eu frumos toate lucrurile, că şi aşa a venit vacanţa, şi o să ţi-o dau să mai stea şi la tine. Nu cred că o să te sâcâie prea tare, pentru că oricum te preferă pe tine. Aşa că vă doresc vacanţă plăcută la amândoi şi aştept o vedere, de oriunde vă veţi duce. 

P.S.: Nu uita însă un amănunt, iubirile nu acceptă oameni străini în viaţa lor, aşa că nu încerca să o calci pe nervi cu vreo chestia din asta, că nu mai scapi de ea.

E ciudat cum pot să simt din nou toţi fluturii aia de parcă ar fi trecut 2 zile, nu 2 ani...e ciudat că încă mai am fluturi în stomac când te uiţi la mine şi încă mi se  mai pare că te uiţi într-un anumit fel. Poate că sunt o nebună care visează, dar am sentimentul ăla că simţi ceva, dar nu ai recunoaşte pentru nimic în lume. Şi poate că nu toţi oamenii sunt atât de darnici în cuvinte ca mine, dar privirea îi trădează chiar şi pe cei care îşi ascund sentimentele bine. 

Şi cum să-mi explic faptul că îmi bate inima mai tare în momentul în care mă ating accidental de tine când mergem pe stradă? Aş vrea sa mai păcălesc zilele şi pe tine şi să pot să stau în sufletul tău fără să mă gândesc la nimic..acolo simt că pot întoarce lumea cu susul în jos, că fericirea e ceva super simplu şi că sunt cea mai răsfăţată fiinţă de pe pământ. Şi probabil ai fugi din nou dacă m-ai auzi spunând toate astea..probabil încă mai crezi ca-mi faci rău dacă mai faci încă un pas spre mine. Şi da, poate că nimeni nu înţelege iubirea asta ciudată a mea, poate nici eu..şi ce dacă?

Vreau să-mi regăsesc nebunia şi să vă jucaţi împreună în părul meu.

Probabil pentru că uneori nu-ţi poţi explica toate lucrurile care ţi se întâmplă...sau poate nu vrei. Probabil pentru că atunci când ţi se sădeşte o idee în cap nu mai scapi de ea până nu faci ce ai în minte. Probabil pentru că îţi place să vânezi momente de fericire, fie ele şi scurte.

Ce simţi acum? Un fel de răsfăţ care probabil îţi depăşeşte vârsta, dar îti dă o bucurie ciudată. Probabil totul se reduce la răspunsul întrebării "Eu în sufletul cui dorm?" Cu siguranţă fiecare avem un loc al nostru în care ne simţim cel mai bine. Un loc în care poţi să zici "acum chiar nu mă gândesc la nimic". Respiri ţi secundele sunt de 3 ori mai lungi. Poate că e un viciu ciudat, dar fiecare avem viciile noastre. Probabil că ar fi fost mult mai uşor ca locul meu să fie o plajă, un hamac, un colţ de cameră, o cafenea, un acoperiş de bloc, o bancă sau orice altceva...de ce nu e uşor? Pentru că locul meu e "în braţe". Şi când locul tau depinde de fapt de un om lucrurile se complica serios aş zice. Pentru că plaja o gaseşti acolo tot timpul, hamace poţi să îţi cumperi câte vrei, colţul camerei te aşteaptă tot timpul când te întorci acasă etc. Şi cu oamenii ar fi destul de uşor dacă ţi-ar fi suficient de apropiaţi sau ai avea o relaţie cu ei. Dar iarăşi treaba cu locul meu se complică. Locul meu a fost al meu, nu mai e al meu, dar e tot locul unde mă simt cel mai bine. Probabil claritatea nu prea are loc în cazul acestui subiect.

Aşa că uneori trebuie să iei anumite decizii ca să ajungi la locul tău. Şi când acest lucru se întâmplă după foarte mult timp parcă îl simţi de 10 ori mai intens ca fiind locul tău. Şi faptul că ai lipsit atât nu-l face deloc mai puţin primitor...pentru că în fond e locul tău. Şi faptul că te afli acolo face cât alte 1000 de cuvinte.

Acum nu mai e...şi probabil nu va mai fi curând. Nu contează. Ce contează de fapt? Nu ştiu. Dar ştiu că dorul nu prea poate fi păcălit de timp, ci doar înlocuit. Şi mai ştiu că singura condiţie e ca acele braţe să mă iubească la nebunie.

Nu-mi dau seama ce e mai greu acum...sa invat la control de gestiune sau sa invat sa-mi controlez fluturii :)

Uneori dureroase la început, amintirile sunt într-un final ceva fumos:)

Băiatului de ale cărui îmbrăţisări mi se mai face dor din când în când.

- Să ştii că înainte cu mult timp să te cunosc te-am visat.

- Da? Şi cum eram?

- Zăpăcit. Ca şi acum, de altfel.

- Mă, pe tine nu te-a mai gâdilat nimeni demult. Vino să vezi ce zăpăcit sunt acum.

Şi patul imens de la etajul 2 din blocul proaspăt înfrumuseţat cu culori primăvăratice, s-a transformat într-un câmp de luptă, luptă din care ea ştia de la început că el va ieşi câştigător. Începea să râdă încă de la pronunţarea cuvântului "gâdilat" şi greu se mai putea oprii. Deşi el ştia cât de sensibilă e la astfel de atingeri, i se părea că e mai frumoasă ca niciodată când râde şi când se chinuie să scape din strânsoarea lui, aşa că profita de moment.

- Dacă vrei să-ţi dau drumul, repetă după mine: "Eşti cel mai liniştit şi frumos baiat pe care l-am cunoscut".

- Eşti cel mai zăpăcit şi urât baiat pe care l-am cunoscut.

Şi lupta reîncepea, iar cearşafurile aveau cel mai mult de suferit, ca de fiecare dată. Din când în când, deoarece obosea, el îi imobiliza mâinile şi picioarele ca să fie sigur că nu scapă şi o întreba:

- Şi în visul ăla te băgam în seamă sau eram mai cu capul pe umeri şi îmi dadeam seama cât de urâtă eşti?

- Mă iubeai la nebunie, prostănacule!

- Serios? Şi de unde ştii că eram eu?

- După felul cum mă ţii în braţe. N-aş putea să confund asta. Şi oricât de interesant ai vrea să pari, îmbrăţişările astea te dau de gol.

- Eşti o hoaţă. Vrei să mă înmoi să-ţi dau drumul.

- Puţin îmi pasă dacă îmi dai drumul sau nu. Oricum ştiu că la sfârşit primesc îmbrăţişarea ca semn că lupta a luat sfârşit...ştiu că mă iubeşti mai mult când sunt ciufulită, iar asta implică că pot sta toată ziua în pat în timp ce tu îmi faci toate poftele. Aşa că, dragul meu, ce motiv aş avea să vreau să-mi dai drumul?

- Eşti rea.

- Eşti adorabil.

- Vino aici.

- Să ştii că e locul unde mă simt cel mai în siguranţă şi unde pot sta fără să ma gândesc la nimic.

P.S.: Nu ştiu dacă ţie îti plăceau îmbrăţişările, dar erau exact aşa cum mi le doream: nu cronometram timpul, nu mă întrebai nimic, nu mă gandeam la nimic, îţi auzeam inima cum bate şi adormeam întotdeauna fericită.

"Dansul este o exprimare verticală a unei dorinţe orizontale"

Zbucium
Pasiune
Dorinţă
Libertate
Curaj
Îmbrăţişare
Fericire
Moment
Teamă
Nebunie

Văd în ea un amalgan de fericiri care explodează parcă dintr-o dată...văd toate fricile mele transformate în putere şi încredere. Văd un copil ce zâmbeşte sincer şi care are în acelaşi timp puterea să acapareze totul în jurul lui. Am văzut şi teamă şi curaj în ochii ei, dar cel mai mult am văzut bucurie.

Văd în el dorinţă şi în acelaşi timp multă grijă de ea.

Văd în ochii lor pasiune şi multă sinceritate. E ca un joc de-a baba oarba în care miza e să câştige amândoi. Văd în îmbrăţişarea lor un abandon total şi multă căldură. Când mă uit la ei parcă tot răul din lume dispare şi parcă totul e libertate. Văd degajarea aia pe care o au oamenii care se ştiu bine şi sclipirea din ochii oamenilor care simt ceva nou. Nu am văzut competiţia dintre oamenii care doresc fiecare sa dovedeasca  ceva, am văzut doar 2 oameni ce vor să simtă ceva împreună.

P.S.: Am văzut mai mult de atât, dar uneori cuvintele nu pot descrie tot ce vezi :)