nu te preface că nu observi relația direct proporțională dintre comportamentul tău și comportamentul lui. sensibilitatea ta provoacă indiferență, insistența ta provoacă aroganță.

azi mi-e dor să visez. acum ceva timp obișnuiam să fac asta mai des, însă ceva s-a schimbat. oamenii, eu sau poate doar mi se pare.




cumva mi-am pierdut curajul. sau doar nu i-am lăsat loc suficient să se manifeste. mă simt mai puțin liberă acum, parcă e ceva ce mă preocupă mereu și nu sunt eu.




mă surprind deseori cum îmi fac prea multe griji pentru ceilalți și prea puține pentru mine. oricât de ciudat ar suna, simt că tendința de a fi foarte responsabilă mi-a furat din libertate.




a început să mă sperie încântarea oamenilor din jur pentru lucrurile pe care le fac. Astăzi cineva mi-a zis "Mulțumesc, ești fenomenală." Am zâmbit și atât, convinsă că nu de asta am nevoie. Pentru că mie îmi plac îmbrățisările și ele nu au legătură cu asta. Și totuși zi de zi fac prea puține lucruri pentru mine și prea multe pentru ceilalți.




parcă s-au înmulțit zilele în care nu mă simt nici bine nici rău, în care doar respir fără să simt că trăiesc. și am deseori senzația că e ceva temporar și că urmează să se întâmple ceva important. și adevărul e că lucrurile importante se întâmplă doar dacă le faci tu să se întâmple, iar așteptarea nu e o soluție.


dar poate de fapt totul este mult mai simplu. e ca un puzzle, iar eu văd decât imaginea finală, mi-e cumva teamă să-l stric și să-l reconstitui bucată cu bucată. dar îmi amintesc că mie îmi place drumul de fapt și o imagine finală nu ar putea să mă facă fericită. Plus că n-aș știi s-o repar dacă într-o zi s-ar strica o parte.


Visează, iar totul o să pară mult mai simplu :)

nu știu dacă există un moment culminant, decisiv sau cum vrei să-l numești. există însă sigur un moment cel puțin interesant când nu mai vrei să simți nimic pentru că nu mai vezi rostul.


și vrei să rămâi doar cu un gol, să nu te mai gândești la nimic și să nu-ți mai pese. simți cumva că ai prea multă experiență în a iubi de una singură și nu mai vrei să adaugi nici măcar puțin.


până acum ți-a fost frică să te oprești un moment și să te gândești. recunoaște că îți ocupi timpul mereu de teamă, de teamă să înfrunți adevărul. și te minți în fiecare zi că realitatea e măcar jumătate din cât visezi tu. și doar dacă te oprești un minut să te gândești îți dai seama că nu e așa...


mă întreb dacă o să fie una din alte milioane de încercări eșuate. ar putea fi. depinde doar de mine. și cumva simt că de data asta îmi pasă mai puțin.


aș putea să sper în continuare sau aș putea să mă opresc din alergat. cumva cred că drumul e important, ci nu rezultatul, dar știi care e senzația mea acum? că nici drumul nu mă mai face fericită. pentru că sincer nu dau doi bani pe rezultat. mi s-a întâmplat de multe ori să obțin rezultate pe care nu le-am țintit doar pentru că am fost foarte entuzismată de drum.


dar sunt unele drumuri în care ai nevoie să construiești și regula e că nu poți construi singur. poți începe singur, dar apar intersecții și hopuri unde mai ai nevoie de cineva. și când acel cineva îți pune piedică în loc să-ți întindă mâna s-ar putea să te descurci o dată, de două ori, poate de 3 ori de unul singur. dar apoi nu mai vezi sensul. pentru că nu ai pe cine să îmbrățisezi în momente importante, nu ai cui să-i zâmbești , nu ai nimic de fapt.


azi am ajuns într-o intersecție, iar tu ești arogant. sigur că am putere să merg mai departe, dar nu mai am chef. rar mă simt indiferentă față de ceva, dar intersecția asta nu mă mai inspiră.

Le-ai spus fluturilor că vrei să îi fotografiezi și cum sunt încântați de toate tâmpeniile pe care le spui ghici ce? Acum nu mai mănâncă, nu mai dorm și se hlizesc non-stop în timp ce vorbesc despre ce poze minunate o să le faci tu.


N-ar fi bine să le spun eu acum că asta nu o să se întâmple și să le risipesc entuziasmul? Nu, normal că nu, ar fi răspunsul oricărei persoane care nu trebuie să îi suporte. Fluturii văd doar frumosul în tot ce îi înconjoară și nu are nimeni dreptul să le arate altceva.


Să zicem că nu vreau să stric entuziasmul nimănui, dar știi ceva? O să le fac eu bagajul într-o zi și o să le spun că îi trimit într-o vacanță  extrem de provocatoare. Te asigur că nu vor avea rețineri. Nu te deranja să le cumperi periuțe de dinți, pijamale sau mai știu eu  ce jucării apărute recent. Sunt destul de pretențioși și prefer să le pun eu tot ce le trebuie în bagaj.


Nu e mare lucru să ai grijă de ei, probabil vor fi momente în care vei simți bucurie și teamă în același timp, în care vei deveni melancolic și nu îți vei da seama că semaforul s-a făcut de 3 ori verde și tu ești în același loc ca și în urmă cu 10 minute, uneori te vei surprinde că faci lucrurile haotic și că nu mai urmezi planul ăla pe care ți-l faci mereu cu o zi înainte, o să simți probabil fericire doar când cineva se apropie de tine sau tristețe când se depărtează. Uneori vei vrea mai mult și e posibil să te trezești într-o ecuație cu prea multe necunoscute pentru a o rezolva singur.


Poți să mă suni dacă nu te descurci, îți mai pot da câte un sfat în zilele mai dificile. În caz de urgență voi veni, n-ai idee cât de fericiți sunt să aibă doi oameni grijă de ei în același timp :)

poate e haotic să simți...să nu știi ce simți..să îți propui să simți mai puțin când a simți nu e despre a-ți propune.


tu nu vezi. nu vrei să vezi. mă mint că vezi, doar tu știi.

nu, nu-mi pasă așa mult că nu-mi răspunzi la mesajul de noapte bună, voiam doar să știi că mă gândesc la tine.

Și chiar dacă îmi simt sufletul ghemotoc...

Nici pe departe nu e cum ar trebui să fie. Mi-e teamă, mă ghemuiesc într-un colţ de pat şi refuz să cred că e dependenţă.

De cele mai multe ori e interesant. Uneori e ca un fel de confirmare, alteori mă zbat să ajung la timp. E liniște...poate o singuranță a cărei trăsătură de bază este nebunia.

Nu mai mi-e frică demult și puterea mea nu are nicio legătură cu faptul că mă faci să mă simt slabă uneori.

Acum  sunt singura care mai crede. Știi cât de puternic te simți când realizezi că ești doar tu și acel ceva în care nu mai crede nimeni?

Știi cât de alunecos devine totul când închizi pentru o secundă ochii?

Îmi place să visez și să te doresc în egală măsură. Nu reacționez la argumente și m-am plictisit de motive. N-ai suflet în care să dorm? Poate ar trebui să îți cumperi.
Nu-ti place să faci lucruri pentru că trebuie? Poate ar trebui să nu le mai vezi ca pe o obligație, ci ca pe o plăcere.


Uneori alerg, alteori mă opresc, deseori uit să respir.


Din când în când mă întreb dacă e egoism, dar concluzionez imediat că n-are legătură.
Știi ce e diferit? Că n-am mai avut niciodată emoții. Si știi ce e liniștitor? Că ai puterea să le alungi instant.


Când nu mă gândesc la nimic simt cumva un fel de abandon de care fugi. Știi ce e fericirea pentru mine? Să îmi pictezi degetele de la picioare cu acuarele ca și cum ai construi lumea la care visezi :)


Știi de ce fug oamenii de fericire? Pentru că le e frică. Știi de ce nu îmi e frică? Pentru că am încredere în tine.


Știi ce îmi place cel mai mult la tine? Că nu ești aproape niciodată de acord cu mine si că ai o privire expresivă.


Oamenii nu mai au răbdare si îi înțeleg intr-un fel. Ce nu înțeleg eu este de ce nu au curaj si de ce lasă orgoliul să le conducă viața. Dacă aș avea puterea să schimb ceva la oameni i-as convinge să renunțe la orgoliu si să se iubească. Azi, pentru că mâine s-ar putea să nu mai aibă ce.

Știri de ultimă oră

Transmisiune în direct din sufletul ei

A picat din nou testul de ignoranță, deși susținea că de data asta chiar a exersat. Își expune prea mult sentimentele și ține prea mult la cei din jur. Simte constant nevoia de afecțiune și da, e alintată de multe ori :) Este expusă zilnic la un risc crescut de a se atașa de oameni, doar că în cazul ei riscul nu e direct proporțional cu câștigul.

Ea visează la nebunie, răsfăț și la confortul ăla implicit pe care îl simte în preajma lui.


Transmisiune cu camera ascunsă din sufletul lui

Este mereu premiant la ignoranță și nici măcar nu trebuie să depună vreun efort în acest sens. Este foarte selectiv și nu-și arată sentimentele decât când e cazul și într-o măsură extrem de bine cântărită. A învățat să nu-și mai proiecteze sentimentele pe oameni, iar riscul de a face dependențe e cam cât riscul obligațiunilor de stat. 

Deși poate nu vizibil, are și el nevoie de atenție. Nu e atât de evident ca la ea, dar îi place și lui să fie răsfățat.

Transmisiune întreruptă din cauza fluturilor care au început să se agite deoarece nu au în sufletul cui să doarmă

.

1. Dezorientare
2. Determinare
3. ...
4. ...
5. Dependență

Ar trebui să ştii că după ce faci pe cineva să râdă cu atâta poftă nu poţi pleca aşa pur şi simplu.

Despre mostre de fericire

Cred că vrei să descoperi un soi de strategie de marketing încă nebănuită şi neînţeleasă de oameni. Nu mi-e foarte clar care e miza, dar ceva nu se leagă în capul meu.


arunci mostre de fericire, dispari, probabil te bucuri că mostre au avut succes, le ascunzi si trăiești cu satisfacția că oamenii ar mai vrea si nu au de unde să ia.


deții monopolul pe sentimentele ei si te comporți de parcă ar mai fii ceva dincolo de monopol, ceva încă nedescoperit si ești hotărât să descoperi cu orice preț despre ce e vorba.


să fie egoismul atât de mare încât să simți doar nevoia de validare? Oare e totul despre a demonstra că poti si a te opri acolo?


gândește-te cum ar fi să fii de partea cealaltă :)

Uneori parcă ți-e frică de ceva.

Alteori mi se pare că te iubesc prea mult.

Uneori mă întreb ce e în mintea ta.

Alteori îmi doresc să te îmbrățișez.

Uneori nu-ți pasă.

Alteori îmi pasă.

Uneori îți citesc fericirea pe față.

Alteori vreau să dispar.

Uneori ești rău.

Alteori sunt bună.

Uneori îmi provoci imaginația.

Alteori te urăsc.

Uneori îmi zici că sunt o copilă.

Alteori te doresc.

Deseori mă liniștește să te știu în preajmă.

Alteori parcă fugi de mine.

Uneori ți-aș zâmbi tot timpul.

Alteori ești misterios.

Uneori sunt prea sinceră.

Alteori parcă vrei doar să mă superi.

Uneori te ascult.

Alteori nu vorbești.

Uneori mă apropii.

Alteori te depărtezi.

Uneori mi-e frică.

Alteori îmi dai încredere.

Uneori aș muta munții din loc.

Alteori îmi tai aripile.

Uneori eu.

Alteori tu.

Deseori niciunul.

Pentru că şi defectele au nevoie de oameni

Nu..clar nu. de data asta nu mai vorbim despre regrete şi fericire cumpărată. Defectele tale par un subiect mult mai de interes.

Egoist, ironic, individualist, nesuferit, arogant, uneori tăios, indiferent, enervant - sunt doar câteva dintre atributele care îţi creionează complexitatea. Nu, nu e de bine, dar e despre farmecul tău.

Zâmbesc şi nu mă mai supăr. Poate e despre alegeri, destin sau sincronizare, poate e despre nimic sau poate despre mine.

Nu toate lucrurile au sens şi nu toţi oamenii îşi trăiesc povestea. A devenit liniştitor şi nu mai îmi e teamă.

Unii oameni îmi zic că mi se tatuează un zâmbet pe faţă când te văd, deseori îl resimt şi eu. Nu, nu-mi mai pasă.

Zic să fim buni şi să facem bine :) Pentru mine defectele tale sunt un scut şi nu le iau niciodată în serios. Îmi place să văd doar ce e bun în oameni şi să mă îndrăgostesc de defectele lor. Nu mă satur niciodată.

P.S.: Don't stop to make me laugh :)

Băiatului care mi-a arătat că şi gleznele iubesc masajul (sau doar ele :D)

Nu-mi mai amintesc primii fluturi, dar ştiu foarte bine că încercam să-i pitesc de tine. Nu-mi mai amintesc gândurile ce-mi alergau haotic prin cap, dar ştiu că mă intimidai când erai foarte serios. Nu-mi mai amintesc multe lucruri, dar ştiu perfect câtă încredere în mine puteai să-mi dai.  Îmi amintesc însă când m-ai îmbrăţişat prima dată şi pot spune că a fost din tot sufletul.


P.S.: Adevărul e că mi-e greu să scriu despre el, habar nu am de ce.

Poate iarna îmi va îngheţa dorul

Băiatului a cărui îmbrăţişare încă o mai simt în mine.

Ningea...atât de abundent încât îi amintea de copilărie, doar că libertatea din suflet era acum înlocuită de ceva apăsător. Nu se gândea la nimic. S-a îmbrăcat mecanic. Era 2 noaptea. Încerca să-şi stăpânească tremuratul. A refuzat să spună unde se duce. Nu plângea. A coborât încet scările, ca şi cum nu se grăbea nicăieri. A deschis uşa şi deşi îi venea să alerge şi-a ghidat paşii natural. Deşi poate subconştientul ei ştia ce va urma, nu se gândea la asta. A ajuns în faţa lui, l-a privit câteva secunde ezitant fără să spună nimic, apoi s-a afundat în braţele lui. A strâns-o atât de tare, încât avea impresia că o să se sufoce, dar acolo simţea că e cel mai sigur loc de pe pământ pentru ea. Zeci de minute nu a fost decât să-i respire parfumul, ghemuită în sufletul lui. Nu şi-au spus nimic. Parcă din când în când o mai mângâia pe păr. Reflectorul din curte şi ninsoarea aia abundentă îţi dădea impresia că te uiţi la un film.

După mai mult timp, el i-a spus calm: "Trebuie să ne despărţim. Nu vreau să te fac să suferi, iar dacă o să continuăm această relaţia, acest lucru e inevitabil." Ea a ascultat fără să aibă nicio reacţie. A rămas acolo neclintită la el în braţe ca şi cum nu i-ar fi spus nimic, ca şi cum cuvintele alea mai au de străbătut mii de km până să ajungă la ea. Nu a plâns. Nu s-a răzvrătit.  Cuvintele lui răspicate, nu mai dădeau cale de întoarcere. Nu mai gândea. L-a întrebat totuşi: "Cum poţi să ştii de acum că o să mă faci să sufăr în viitor?" Explicaţiile lui nu erau prea convingătoare, dar nu mai avea putere să afle mai multe. Au mai rămas acolo...nu ştiu exact cât. La un moment dat şi-au dat drumul şi fiecare a plecat în direcţia lui. Fără să se certe. Fără să se urască. Paşii ei erau la fel ca atunci când a coborât, doar că milioane de lacrimi îi umpleau acum obrajii. Şi-a luat pijamalele groase, s-a pus în pat şi a adormit imediat. Ea nu ştie să piardă oameni şi nici nu vrea să înveţe.

Şi începând de a doua zi ea a început să ia lecţii de cum să transformi dragostea în prietenie. A reuşit? Aparent da, însă adevărul e că a devenit foarte bună la a-şi stăpâni dorinţa să-l îmbrăţişeze de fiecare dată când îl vede.

Nu ştiu dacă mi-am pierdut inspiraţia sau doar am obosit să controbăi printre amintiri şi să tot ridic în slăvi iubirea asta  ce ţi-o port şi pe care nu o meriţi. Dar ce vorbesc eu aici de meritat? Până la urmă nici nu ştiu cum mai e cu iubirea asta...cred că pur şi simplu te alegi cu ea pe cap cu slabe şanse să o alungi când vrei tu. Se ţine scai de tine şi dacă eşti puţin norocos, se ţine şi altcineva scai de ea, dacă nu, trebuie să-i accepţi toanele toată ziua. Şi cum tu te-ai cam descotorisit de iubirea asta  a noastră, acum stau şi îi duc eu de grijă toată ziua. Şi bine ar fi fost dacă aş fi educat-o eu de la început...dar nu. Atunci când eu încercam să fiu dură cu ea să nu o ia razna, tu o răsfăţai liniştit cu îmbrăţişările tale. N-ai învăţat până la vârsta asta că nu trebuie să le faci toate poftele copiilor că apoi îţi sar în cap? Cam aşa e şi cu iubirea. Ai băgat-o cu nasul în miere şi apoi ai dispărut, fără să-ţi pese că e o treabă de doi oameni să fie ţinută în frâu. Măcar de o luai cu tine sau îi făceai orice altceva..dar să o laşi aşa pe capul meu...răsfăţată şi veşnic nemulţumită că nu te mai vede dimineaţa, a fost o cruzime dragule, nu te supăra că-ţi spun.Şi ce crezi că dacă mai vii din când în când să o vezi, rezolvi ceva? De fapt îţi spun eu cum stă treaba...sare în sus când te vede, iar atunci când pleci mă zăpăceşte pe mine că de ce ai plecat, că de ce nu ştiu ce, de parcă eu aş fi vinovată. Şi iar mă chinui nu ştiu câte zile să o aduc pe drumul cel bun, să-i găsesc de lucru să mai uite de tine, până când apari iar. Ce crezi că nu ştiu că îţi dă mesaje pe ascuns când nu sunt atentă şi apoi tu mă suni ca să pară că vine iniţiativa de la tine? M-am săturat de copilărerile voastre...data viitoare o să-i împachetez eu frumos toate lucrurile, că şi aşa a venit vacanţa, şi o să ţi-o dau să mai stea şi la tine. Nu cred că o să te sâcâie prea tare, pentru că oricum te preferă pe tine. Aşa că vă doresc vacanţă plăcută la amândoi şi aştept o vedere, de oriunde vă veţi duce. 

P.S.: Nu uita însă un amănunt, iubirile nu acceptă oameni străini în viaţa lor, aşa că nu încerca să o calci pe nervi cu vreo chestia din asta, că nu mai scapi de ea.

E ciudat cum pot să simt din nou toţi fluturii aia de parcă ar fi trecut 2 zile, nu 2 ani...e ciudat că încă mai am fluturi în stomac când te uiţi la mine şi încă mi se  mai pare că te uiţi într-un anumit fel. Poate că sunt o nebună care visează, dar am sentimentul ăla că simţi ceva, dar nu ai recunoaşte pentru nimic în lume. Şi poate că nu toţi oamenii sunt atât de darnici în cuvinte ca mine, dar privirea îi trădează chiar şi pe cei care îşi ascund sentimentele bine. 

Şi cum să-mi explic faptul că îmi bate inima mai tare în momentul în care mă ating accidental de tine când mergem pe stradă? Aş vrea sa mai păcălesc zilele şi pe tine şi să pot să stau în sufletul tău fără să mă gândesc la nimic..acolo simt că pot întoarce lumea cu susul în jos, că fericirea e ceva super simplu şi că sunt cea mai răsfăţată fiinţă de pe pământ. Şi probabil ai fugi din nou dacă m-ai auzi spunând toate astea..probabil încă mai crezi ca-mi faci rău dacă mai faci încă un pas spre mine. Şi da, poate că nimeni nu înţelege iubirea asta ciudată a mea, poate nici eu..şi ce dacă?

Vreau să-mi regăsesc nebunia şi să vă jucaţi împreună în părul meu.

Probabil pentru că uneori nu-ţi poţi explica toate lucrurile care ţi se întâmplă...sau poate nu vrei. Probabil pentru că atunci când ţi se sădeşte o idee în cap nu mai scapi de ea până nu faci ce ai în minte. Probabil pentru că îţi place să vânezi momente de fericire, fie ele şi scurte.

Ce simţi acum? Un fel de răsfăţ care probabil îţi depăşeşte vârsta, dar îti dă o bucurie ciudată. Probabil totul se reduce la răspunsul întrebării "Eu în sufletul cui dorm?" Cu siguranţă fiecare avem un loc al nostru în care ne simţim cel mai bine. Un loc în care poţi să zici "acum chiar nu mă gândesc la nimic". Respiri ţi secundele sunt de 3 ori mai lungi. Poate că e un viciu ciudat, dar fiecare avem viciile noastre. Probabil că ar fi fost mult mai uşor ca locul meu să fie o plajă, un hamac, un colţ de cameră, o cafenea, un acoperiş de bloc, o bancă sau orice altceva...de ce nu e uşor? Pentru că locul meu e "în braţe". Şi când locul tau depinde de fapt de un om lucrurile se complica serios aş zice. Pentru că plaja o gaseşti acolo tot timpul, hamace poţi să îţi cumperi câte vrei, colţul camerei te aşteaptă tot timpul când te întorci acasă etc. Şi cu oamenii ar fi destul de uşor dacă ţi-ar fi suficient de apropiaţi sau ai avea o relaţie cu ei. Dar iarăşi treaba cu locul meu se complică. Locul meu a fost al meu, nu mai e al meu, dar e tot locul unde mă simt cel mai bine. Probabil claritatea nu prea are loc în cazul acestui subiect.

Aşa că uneori trebuie să iei anumite decizii ca să ajungi la locul tău. Şi când acest lucru se întâmplă după foarte mult timp parcă îl simţi de 10 ori mai intens ca fiind locul tău. Şi faptul că ai lipsit atât nu-l face deloc mai puţin primitor...pentru că în fond e locul tău. Şi faptul că te afli acolo face cât alte 1000 de cuvinte.

Acum nu mai e...şi probabil nu va mai fi curând. Nu contează. Ce contează de fapt? Nu ştiu. Dar ştiu că dorul nu prea poate fi păcălit de timp, ci doar înlocuit. Şi mai ştiu că singura condiţie e ca acele braţe să mă iubească la nebunie.