“Fericirea e pentru oameni, cum e zborul pentru păsari.” Am vrut să încep cu această frază şirul impresiilor de la Penitenciarul Mărgineni deoarece am fost impresionată să aud aceste cuvinte de la deţinuţi. Aş spune că asta e o dovadă că ei tânjesc după fericire, ba mai mult decât atât, cred în ea, consideră că este a noastră, a oamenilor. Şi e ciudat...pentru că mulţi dintre noi, care suntem în libertate, nu ştim să preţuim această fericire.
Am căutat să observ reacţii mai mult decât cuvinte, deoarece am învăţat că dintr-un motiv sau altul cuvintele nu reflectă întotdeauna realitatea...însă reacţiile, gesturile vin mai mereu din ceea ce simţim pe moment. Şi iarăşi am fost surprinsă să observ emoţie pe chipurile lor în unele momente, să-i surprind zâmbind sau privindu-ne cu nostalgie. Poate că aceste atribute nu se potrivesc prea bine cu faptele lor, poate par ale altor oameni, însă am înteles că indiferent de întâmplările prin care trec, de lucrurile bune sau mai puţin bune pe care le fac, oamenii vor avea întotdeauna o sensibilitate, care îi poate schimba la un moment dat. I-am admirat pentru faptul că au avut puterea să se adapteze condiţiilor din penitenciar, că pot zâmbi, că pot spera ca o vor lua de la capăt atunci când vor ieşi.
Nu, nu sunt de acord cu faptele care le-au făcut, nu consider ca ar putea avea vreo scuză, însă sunt conştientă că e atât de plăpândă linia care desparte răul de bine, încât aş putea să afirm că i se poate întampla oricui. Fie din vina anturajului, fie din cauza unei slăbiciuni de moment, fie din inconştinţă sau pur şi simplu din ghinion. Sunt sigură că mulţi dintre ei nu regretă nimic din ce au făcut, iar aceştia nu merită nimic, însă sunt şi oameni care încearcă, atât cât se mai poate, să îndrepte greşelile pe care le-au făcut şi sunt de părere ca ei mai merită o a doua şansa. Doar una...pentru că în cazul în care nu profită de ea nu cred că mai e ceva de făcut.
I-am întrebat dacă le e teamă de momentul în care vor ieşi. Da...majoritatea au răspuns că da. E oarecum ciudat să auzi de la nişte oameni care au comis nişte fapte grave că le e teamă...însă sunt atâţia ani după care nu ştiu ce vor putea să mai facă, cum vor fi primiţi de societate. Şi, în opinia mea, au suficiente motive să se teamă deoarece de cele mai multe ori sunt respinşi de societate. Societatea nu este pregătită să-i primească, să le ofere o a doua şansă..şi poate acesta este unul dintre motivele principale pentru care ei nu se schimbă şi îşi reiau vechile obiceiuri. Mentalitatea noastră ne dictează să ne fie teamă, să ne aparăm..însă ar trebui să învăţăm să trecem peste aceste lucruri.
Mi-am dorit foarte mult să merg la penitenciar...şi pe lângă faptul ca mi-am satisfăcut această dorinţă, am înţeles ca ne grăbim mult prea mult să-i judecăm pe ceilalţi, fără să încercăm să privim măcar puţin dincolo de aparenţe.
miercuri, 28 octombrie 2009
luni, 19 octombrie 2009
Nu..nu stie ce vrea...poate doar zambetul baiatului care invata 3 clase mai incolo...sau poate din contra..pe cineva care sa o tina de mana cand ii e frig si sa ii poarte de grija...poate are nevoie doar de o imbratisare sau poate de ceva care sa fie doar al ei...poate ii e dor sa-i bata inima ceva mai tare decat de obicei sau poate ii e dor sa primeasca un banal mesaj cu "noapte buna".
marți, 13 octombrie 2009
:)
E ca sunetul ce s-a plimbat prin venele mele pana ce a reusit sa ma inunde...e ca fericirea ce te acapareaza fara sa stii de unde vine...e ca un ac ce iti strapunge pielea si iti imprastie placere in trup...e ca mirosul lui impregnat in tine...e SCRIS PE TRUP!
luni, 12 octombrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)