“Fericirea e pentru oameni, cum e zborul pentru păsari.” Am vrut să încep cu această frază şirul impresiilor de la Penitenciarul Mărgineni deoarece am fost impresionată să aud aceste cuvinte de la deţinuţi. Aş spune că asta e o dovadă că ei tânjesc după fericire, ba mai mult decât atât, cred în ea, consideră că este a noastră, a oamenilor. Şi e ciudat...pentru că mulţi dintre noi, care suntem în libertate, nu ştim să preţuim această fericire.
Am căutat să observ reacţii mai mult decât cuvinte, deoarece am învăţat că dintr-un motiv sau altul cuvintele nu reflectă întotdeauna realitatea...însă reacţiile, gesturile vin mai mereu din ceea ce simţim pe moment. Şi iarăşi am fost surprinsă să observ emoţie pe chipurile lor în unele momente, să-i surprind zâmbind sau privindu-ne cu nostalgie. Poate că aceste atribute nu se potrivesc prea bine cu faptele lor, poate par ale altor oameni, însă am înteles că indiferent de întâmplările prin care trec, de lucrurile bune sau mai puţin bune pe care le fac, oamenii vor avea întotdeauna o sensibilitate, care îi poate schimba la un moment dat. I-am admirat pentru faptul că au avut puterea să se adapteze condiţiilor din penitenciar, că pot zâmbi, că pot spera ca o vor lua de la capăt atunci când vor ieşi.
Nu, nu sunt de acord cu faptele care le-au făcut, nu consider ca ar putea avea vreo scuză, însă sunt conştientă că e atât de plăpândă linia care desparte răul de bine, încât aş putea să afirm că i se poate întampla oricui. Fie din vina anturajului, fie din cauza unei slăbiciuni de moment, fie din inconştinţă sau pur şi simplu din ghinion. Sunt sigură că mulţi dintre ei nu regretă nimic din ce au făcut, iar aceştia nu merită nimic, însă sunt şi oameni care încearcă, atât cât se mai poate, să îndrepte greşelile pe care le-au făcut şi sunt de părere ca ei mai merită o a doua şansa. Doar una...pentru că în cazul în care nu profită de ea nu cred că mai e ceva de făcut.
I-am întrebat dacă le e teamă de momentul în care vor ieşi. Da...majoritatea au răspuns că da. E oarecum ciudat să auzi de la nişte oameni care au comis nişte fapte grave că le e teamă...însă sunt atâţia ani după care nu ştiu ce vor putea să mai facă, cum vor fi primiţi de societate. Şi, în opinia mea, au suficiente motive să se teamă deoarece de cele mai multe ori sunt respinşi de societate. Societatea nu este pregătită să-i primească, să le ofere o a doua şansă..şi poate acesta este unul dintre motivele principale pentru care ei nu se schimbă şi îşi reiau vechile obiceiuri. Mentalitatea noastră ne dictează să ne fie teamă, să ne aparăm..însă ar trebui să învăţăm să trecem peste aceste lucruri.
Mi-am dorit foarte mult să merg la penitenciar...şi pe lângă faptul ca mi-am satisfăcut această dorinţă, am înţeles ca ne grăbim mult prea mult să-i judecăm pe ceilalţi, fără să încercăm să privim măcar puţin dincolo de aparenţe.
2 comentarii:
Imi place citatul de la inceput. Sunt de acord cu tot ceea ce ai afirmat. Este un adevar recunoscut acela ca, o data ce ajungi intr-un loc ca acesta, vrei cu disperare sa iesi. Te simti constrans de acel spatiu chinuitor si te bantuie gandul sa evadezi, sa scapi de acea atmosfera turbulenta si agresiva. Daca ar fi sa privim dintr-o alta perspectiva, asa cum ai zis si tu, exista aceasta teama de cum sa te priveasca ceilalti dupa ce reusesti, in sfarsit, sa iti ispasesti pedeapsa. Unii probabil, nu isi dau seama ca te-ai schimbat, ca regreti fapta comisa intr-un moment poate inconstient. Eu sunt de parere ca, detinutii nu trebuie sa fie marginalizati in aceasta societate, deoarece sunt si ei oameni, ca si noi si trebuie tratati cu egalitate, chiar daca au facut lucruri ce nu ii transforma in niste persoane demne de incredere. Cu siguranta se vor schimba in bine, insa trebuie sa ne punem si noi amprenta asupra acestei schimbari, sa ii reintegram printre noi, sa le oferim incredere in ei, incredere pe care multi poate si-au pierdut-o, caci viata in inchisoare este grea si dureroasa.
Iertarea si ingaduinta sunt cele mai valoroase valori morale... si cele mai greu de atins! Astfel de oameni si astfel de experiente ne aduc mai aproape de aceste virtuti, cred eu. Macar pe putinii dintre noi.
Haideti, sa mai si iertam!
Trimiteți un comentariu